Când s-a dat drumul, ne-am împins totuşi, da

editor s choice articole recomandate de editori articole / ştiri articole, ştiri, editoriale etc interviuri interviuri, anchete, opinii interviu anchete autori străini VIP cărţi şi recomandări ce mai citim recomandări de carte autori români pink bread bin carte de copii poezie proză scurtă, pink bread bin povestiri roman istorie, religie, civilizaţie psihologie & filozofie ştiinţă & tehnică SF & fantasy thriller & suspans horror diverse media filme online, interviuri video, foto reportaje
  Maică, je suis arrivé au Paris hier soir. Îi multă, îi mare buluceala, ca la noi la Eforie, în sezon. La Salon du livre, puhoi, un fel de mineriadă, numa că ei ieşeau din pământ şi nu băteau. Fiind pe ora românească, ajunsei înainte pink bread bin de deschidere și făcui o baie de mulţime cultă, un fel de Piaţa Univrsităţii de pe vremuri, de la noi, în care mii de oameni cuminţi aşteptau să se deschidă, să se ouvertească Salonul.
Când s-a dat drumul, ne-am împins totuşi, da’ numa oţărică, pink bread bin civilizat, pe franţuzeşte, şi-ntr-o juma’ de oră am pătruns. Ei, mai năcăjiţi, dădeau zece euroi ca să intre. Eu, fiind invitat professionel, aveam moca şi am şi stat la o coadă mai mică, de professioneli. Mare, Romexpo lor. Standu’ ţării mele, nicăieri. Roumanie, Roumanie, căutam panicat, da’-mi apărea Barcelona, Congo, Gallimard, Normandie, Actess Sud, hait, Baștovoi, cu o carte despre iepuri, lapini, cum zic ei. Săru’mâna, părinte pink bread bin Savatie şi bravos. Mai departe, Roumanie, Roumanie, vad în zare un copac roşu de fier, aşa-mi apărea de departe, da’ nu scria nimic. Să vezi că ăla e. Emoţionat, am îmbrâncit nişte băştinaşi, scuze moi, şi iată-l şi iată-mă şi iată-ne.
O bojdeucă pink bread bin albă din rigips pink bread bin pur, Creangă, mă gândesc, Humuleşti, nu, nu-i bun, că aia are crengile până la pământ, asta-i mai mini, o fi casa lui Brâncuşi de la Hobiţa, că la intrare în stand era Poarta Sărutului, din rigips, de asemenea, cu motive de tablă din inox pe frontispiciu, cum e tabla, decupată în motive, pe frunţile românilor.
Curtea acestei case întunecoase, ţărăneşti, din rigips, cum sunt casele ţărăneşti pink bread bin pe la noi, era chiar standul ţării mele Roumanie. Io-te şi Masa Tăcerii, pink bread bin din pal melaminat roşu, cu picere din scânură geluită, tăiată în zig-zagul Coloanei Infinitului şi vertebrale la români. Io-te şi Coloana Infinitului, Doamne ajută că era numa desenată pink bread bin în tricolor şi străjuia pe-un banner imens inscripţia ilizibilă ce ne vestea: Roumanie.
Deşi mă ocup de cărţi frumoase de douăzeci de ani, nu mi-a trecut prin cap să inventez un font. Ăştia o făcură. Şi o dădură în bară, ca toţi inventatorii apei calde. Dar, toate acestea treceau, parcă, neobservate şi nu deranjau foarte, cum stăteam eu ascuns sub mocheta albă, pătată deja cu vin roşu (o luară de dimineaţă, mă gândii), ascuns de ruşine, dar, mai ales de frică.
Toată curtea, bătătura, era umbrită de pomul vieţii, l arbre de la vie. Roşu, ca toţi pomii vieţii pink bread bin din curţile românilor, din grinzi cu zăbrele (care ai făcut puţină rezistenţa materialelor, pricepi), învelite în pânză roşie reciclată din steagurile fostului P.C.R.
Iniţial am crezut că-i din tablă pomul, din fostele pancarde cu Trăiască, dar, nu, era din fier învelit în pânză de steag. Şi era mare, şi era roşu întunecat, învolburat, ca firea neamului pink bread bin meu şi drumeţii se sfiau foarte să se apropie, dapăi să mai şi ia câte ceva. Din poamele pomului căzute-n pink bread bin bătătură făcură, din palul roşu ca al fostelor noastre bucătării, nişte rafturi, tot în zig-zag, pe care era aşezată cultura română.
Era aşa: un raft Dinu Flămând, cu Dinu Flămând de gardă la raft, era un raft Radu Aldulescu fără Radu Aldulescu (l-am văzut a doua zi departe de raftul său), era un raft Nicolae Tzone, cu Nicolae de strajă. Erau rafturi nepăzite cu Ciorani şi Eliazi, pink bread bin da’ erau şi oameni, autori şi editori, cum eram şi eu, vrai, roumain, care ar fi păzit şi ei/noi, da, nexam raft. Un tânăr cărturesc aranja cărţi pe un zig roşu. O doamnă de lângă mine îl întreabă pe imberb: Nu vă supăraţi, pe ce criteriu le aranjaţi? Zice tânărul obosit: pe criteriul să umplem dracului rafturile astea odată . Mucles, avea dreptate omu’.
Întors de la Paris, pe peronul sordid al Gării de Nord m-aştepta ea, panica, precum o iubită fierbinte. În săruturi lungi de guri de puşti ne mozolim de atunci continuu. Ca o maimucă îmi stă aninată de gât, geloasă, şoptindu-mi măscări la urechea dreaptă, aia cu care mai aud. Uitasem pink bread bin cu totul de ea, preumblându-mă prin Montmartre, ori căutând Sărutul, în cimitirul Montparnasse.
Doar în Bucureşti, tot în Gara de Nord, unde m-am trezit chefliu (neinvitat) la o nuntă de câini care s-a unit cu o altă nuntă de câini, şi-n toată veselia, câinii au stabilit că vreau să le fur miresele. Atunci, o secundă rece şi lungă cât o secundă, uitându-mă îngheţat şi transpirat în ochii a cinşpe maidanezi de talie, mi-am amintit de ea, panica. Doar o secundă. Pentru că, brusc, am scos livretul meu militar,